Ţara mea

La momentul în care mi-a venit pe circumvoluţiunea din zona parietal-stânga a creierului ideea de a înfiinţa grupul „Pipeta de patriotism”, luasem în calcul şi riscul unor dispute angajate, deşi vectorul principal al tematicii propuse este cât se poate de evident chiar în descrierea din preambul: „Doamne, nu ne lăsa pradă ispitei de a ne pierde dragostea de ţară!”

Atât din titlul grupului, cât şi din motto-ul postat (pentru care, până la proba contrarie, îmi revendic dreptul de autor) lăsam să se întrevadă punctul critic în care noi, ca neam şi gintă cu pretenţii dacice, am ajuns la doar 20 de ani după enigmatica libertate revoluţionară. Din cele 23 de milioane de suflete lăsate moştenire de un dictator semianalfabet, am mai fi între graniţe circa 21,5 milioane, dacă ar fi să dăm crezare unui recensământ estimativ (deci, neoficial), din care nu ştiu cât la sută sunt femei, alţii sunt mai mult sau mai puţin bărbaţi, alţii de nu ştiu ce etnie, alţii sunt de o anumită vârstă şi, tot aşa, până la ultimul clasificat. Cu titlu de certitudine, mai bine de un milion şi jumătate dintre conaţionalii noştri sunt absenţi de la apel. Se pare că ar fi cam două milioane, care, din varii motive, au părăsit ţara, numai că, o altă statistică, ceva mai oficială de astă dată, ne procopseşte cu circa o juma’ de milion de cetăţeni care, între timp, au dobândit sau redobândit statutul de români, dar, atenţie!, nu-i pun în discuţie doar pe cei pe care istoria i-a smuls de la sânul „Patriei mume”, ci şi pe cei ceva mai galbeni sau negri la epidermă, de peste Ocean (după preferinţă), de la antipozi, de pe aisberguri sau dune de nisip.

Când am înfiinţat „Pipeta de patriotism”, mă gândeam că ceva-ceva din şuieratul draconilor geto-daci mai reverberează în sufletele celor cărora Zamolxe le-a poruncit să râdă cu gura până la urechi atunci când obida le strânge gâtlejul cu laţul fără de săpun sau când ruga speranţei dă să piară în jar de înjurătură. Aş fi dorit să nu mai reamintesc de câte ori v-am ademenit cu rânduri în care spuneam că în spaţiul blogosferei poţi scurta rapid drumul de la anonimat la consacrare aplicând o reţetă ieftină, simplă şi eficientă: ocăreşte-ţi ţara şi neamul, împroaşcă cu lături zestrea milenară, demolează fără resentimente Coloana infinită cu sărut de Voroneţ, scuipă cu flegmă de venin pe tot ce-i românesc, iar zorii copy-past-ului îţi vor deschide larg porţile virtualului pentru a fi primit printre corifeii giraţi de un Google imparţial şi rece.

Din păcate, un material postat recent şi pe AQVILA a redeschis cutia Pandorei. Am spus „şi pe”, având în vedere că textul respectiv a făcut deja ocolul lumii virtuale, în mai puţin de 80 de zile, fiind postat (bănuiesc!) cam pe orice site ce găzduieşte bloguri. Sigur, unii îl dau drept creaţie proprie, eliminând din start semnătura autorului, însă este o simplă chestie de obraz, absolut nesemnificativă. Alţii nu fac decât oficiul de promovare, respectând ad litteram postarea originală, cu gramatică cu tot. Modul acesta de a lua dintr-o parte şi a cultiva pe orice fel de teren îmi pare nu numai injust, dar şi lipsit de discernământ! Nu mai departe, textul la care fac referire şi care apare pe AQVILA cu două titluri („Rostul”, cel real, şi „Realitatea cruntă din România”) îmi certifică teoria asupra succesului, exprimată anterior, motiv pentru care am dorit să aflu câte ceva despre cel ce a dat lumii o astfel de…emanaţie.

Se numeşte Brăduţ Florescu. Un tip. Aparent, un simplu ins. După vreo două, trei cazmale în plus de săpătură puteţi descoperi oarece chestii interesante, dar nu după cum doreşte dumnealui într-o prelungă laudă de sine, ci evitând cu abilitate spoiala de suprafaţă. De ce dă dumnealui cu barda atât de hotărât în occipitalul ţării, înfierând totul, de-a valma, ca-ntr-un malaxor de resturi menajere? Păi, cum să vă spun? Tipul nu este chiar cu toate doagele legate între ele! Până nu de mult, a fost slujbaş în ograda de marionete jurnalistice ale lui Sorin Ovidiu Vântu, la postul ce nu are nimic în comun cu realităţile româneşti. Ba, unde mai pui că era un soi de director p-acolo! Din motive oarecum obscure, dispare de pe statele de plată ale trustului (ştiu prea bine „motivul”, căci, doar când…adie acel „motiv”, mătură câţiva din calea lui) şi îşi ia lumea în cap, punctul terminus fiind Thailanda, mai precis o văgăună a Ţării Surâsului. Totuşi, văgăună sau nu, frumoase locuri, nimic de spus, deşi riscurile sunt condimentele vieţii pe acolo. Pusă una peste alta, Brăduţul acesta are cetină de aventurier. În momentul de faţă epatează, cum că i se rupe de ţară şi de tot ceea ce a lăsat în urmă, mai mult sau mai puţin voit. Şcolit în laboratoarele (I)realităţii TV ştie ce se poate „vinde” bine pentru o ascensiune rapidă pe piscurile blogosferei, iar dacă nu-ţi dai cu stângu-n dreptu’ cu vocabularul, te-ai scos!

Mda! Mai trist este că sunt din ce în ce mai puţini cei ce sunt dispuşi să mai lupte împotriva curentului de denigrare, mutilare, manipulare şi, nu în ultimul rând, sinucidere naţională! Pactizarea cu texte de asemenea factură relevă, pe fond, către ce zero absolut se îndreaptă conştiinţa multora dintre români, cu atât mai mult a celor din categoria vârstei secunde. Când am vizionat filmul lui Mungiu, acel „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile”, mi-am făcut publică părerea, afirmând: „Iată cum poate fi dobândită celebritatea cu un film de căcat, despre o viaţă de căcat!” Nu este academică exprimarea? Regret, dar vă contrazic! Este onestă, directă, românească şi n-am de gând să mă eschivez în spatele unui „shit”, doar ca să nu roşească mamiţica!

În atare condiţii, să nu ne mai mire din ce cauze valorile româneşti sunt necunoscute în lume, atâta timp cât manelizarea, becalizarea şi tabloidizarea României continuă constant şi cu atâta rapiditate. Cu emisiuni de factura „Abces din rect” sau „Şoul scabros al unui păcătos”, plus alte sute şi mii de apariţii televizate ale unor personaje grobiene, devine irefutabilă subcultura spre care se tinde.

Trezit din nu ştiu ce mreje de masaj erotic thailandez, se apucă un pârât al vieţii să vorbească despre rostul pierdut al României, despre pământ, credinţă, copile întinate pe altarul prostituţiei europene şi despre o politică apoteotic de imperfectă? Rând după rând, frază după frază, o ţine langa într-o diversiune patetică şi evidentă, dar bine dirijată către anumiţi receptori, mult mai solidari la aruncatul pietrelor, dar niciodată prezenţi la adunatul lor.

Tare îmi este teamă cum că zicala „Avem ţara pe care o merităm!” riscă să devină definitorie pentru o naţiune care-şi pierde pe zi ce trece forţa de a crede şi de a lupta umăr la umăr.

Mă încăpăţânez să cred în Ţara mea!