Cine a construit podul de piatră de peste Dunăre ?

 PODUL DE PIATRĂ DE PESTE DUNĂRE 

Textul de faţă a fost copiat de pe site-ul "scriTUBE", fără să fie menţionat autorul de drept. În cazul în care, nu am observat semnătura, îmi declar cu respect cuvenitele regrete. Mai menţionez că asupra textului nu am intervenit decât prin conversia sa într-o grafie diacritică şi cu artificiul de ilustrare.

 

    Podul de piatră de peste Dunăre a fost una din minunile antichității pe care românii  ni-l prezintă ca fiind o realizare a lui Apollodor din Damasc, idee preluată și de unii dintre "istoricii noștri". Există unii care nu i-au crezut, cum a fost domnul C. Iordache (știință... cultură... documente din Renașterea Daciei-Noiembrie 1992)

 Este ilogic ca o armată care posedă teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reușească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se află pe teritoriul inamic.

  Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani... ori "istoricii" susțin că Traian l-a construit la inc 444d37e eputul celui de al doilea război cu dacii în doi ani?!... Domnilor "istorici", credeți cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioadă atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunăre, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor români. Este ciudat că nici un itinerariu antic și nici un text epigrafic nu ne vorbesc de "podul lui Traian" și nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcției lui.

  Deoarece Comentariile "De Bello Dacico" ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive române, astăzi avem la dispoziție numai Columna lui Traian, unde se vede clar că în anul 101 d.H., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcția podului și a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare-un pod de piatră peste Dunăre, care era chiar operă sa?!

  Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria:  "Burebista stăpânește tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, atacă, trece fluviul când vrea prin Macedonia".

  Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea carosabilă de lemn a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arată bârnele arse de la fața locului. Din acest motiv Traian și-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populația dacică, dar cărămizile cu ștampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au și construit podul !

  În secolul al III-lea d.H., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIȘ, reconstruiește podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri și un edificiu cu numeroase încăperi.

 Menționăm că într-o baladă aromână, "Puntea din arta", se vorbește de trei meșteri iscusiți, care au construit un pod peste Dunăre și care au lucrat la el 6 ani.
 

DIURAPNEUS, supranumit și...Decebal
 
 Motto:
 
 "Din Zei de-am fi scoborâtori,
  C-o moarte tot suntem datori;
  Totuna e dac-ai murit
  Flăcău ori moș îngârbovit,
  Dar nu-i totuna Leu să mori,
  Ori Câine-nlănţuit".
 
 (George Coșbuc:  "Decebal către popor") 

 

Explicaţie foto: Decebal - Muzeul Vatican, sala Braccio Nuovo.

 
 În perioada secolului I d.H. spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic ne apare ca o mare zonă de hărțuire a populației autohtone tracice, care este continuu prădată, furată, împinsă, lovită, izbită și jefuită de popoarele noi sosite care reușesc să se așeze și... să-și creeze propria "istorie" și "cultură", furând-o de la noi. Grecii sosiți în 3 valuri din zona estică a Mării Caspice (1900-1400 i.H.) s-au așezat liniștiți și sunt și ei acum cuceriți de... romani... Vor sta sub jugul acestora cu 500 de ani mai mult ca noi, dacii, ... dar "minune", ei nu-și vor "schimba" limba, ci, numai noi tracii, și nu în 500 de ani, ci în 100 și ceva... Să fie aceasta adevărat ori adevărat să fie că, limba tracilor a fost așa zisa "latină barbară" după cum ne spunea Ovidiu Densuşeanu, și, în felul ăsta, ei, tracii, nu au mai trebuit să învețe "o nouă limbă", și s-o uite pe a lor?
   În această perioadă, în vară anului 87 d.H., împăratul roman Domiţian, trimite sub comanda lui Cornelius Fuscus trupe romane să ocupe Dacia de la nordul Dunării. Acesta trece pe un pod de vase Dunărea, la Tapae (Porțile de Fier ale Transilvaniei) dar sunt atacați de daci prin surprindere, şi... învinși. Legiunea romana a V-a Alaude este complet nimicită, iar generalul ei Cornelius Fuscus, ucis în luptă. Dar cine a fost conducătorul armatei dacice?... Numele lui, numele dacului învingător, a fost consemnat numai de Tacitus (din opera căruia se va inspira Orasius în secolul V d.H. și Iordanus sec. VI d.H.)... numele LUI era... DI-URAPNEUS "Cel Orfan", un tarabostes din sud-vestul Daciei, care a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populația dacică, supranumindu-l DE-CEBALUS, "Neam de Cal" ori Pe Cal, Cavaler, ori "I NOROGUL" (Ducipalul) și căruia, regele dac de atunci, DURAS, printr-un gest nobil și inteligent, îi  va ceda tronul. Pe vasul funerar descoperit la Gradiştea de Munte-Sarmi-seget-usa (eu mă grăbesc să curg - sanscrită ) -  ștampile cu inscripția:
 
"DE CE BALUS PERS CORILO" în oglindă, ce se poate traduce "Decebalus a plătit înălţarea la cer"... iar daca îl citim în oglindă: "Oliroc Srep Sula Beced", adică: “Viteazul Cal s-a sinucis”.
 
 Dar inscripția se  poate  :  "DE CEBALUS PERSCO RILO":  "De neamul calului  pieri dușmanul". Se pare  acest blestem a circulat printre daci  la dispariția Imperiului.

 Goții, care se credeau urmașii geților, au avut un rege cu nume predestinat, ALARIC, Inorogul, născut în... Dacia, care, purta în sufletul lui acest blestem, astfel că la începutul secolului V d.H., vizigotii, conduși de Inorog au părăsit Hemus-Peninsula Balcanică și au pătruns în Italia. Alaric cucerește Roma la 24 August 410 d.H., distrugând-o până în temelii, trecând-o prin foc și sabie...
  Să se fi îndeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus?!?
  Dacii s-au luptat sub stindardul Lupului, stindard tradițional al tracilor: capul de lup cu corpul de dragon.
 

 Romanii, a căror capitală Roma a fost întemeiată "sub semnul Lupului"... și după vechile legende, de un roman, Enea-Strălucitorul, plecat din zona Oltinei (Oltina-Latina); după alții, ca Virgilius, tracul troian, Eneas, după căderea Troiei îi va duce pe supraviețuitori în Valea Tibrului -  valea celor șapte coline - scăpându-i de ahei. și dacă Eneas a fost roman de la Oltina sau a fost un trac de la Troia... cine știe?
   Dar și numele de Roma încă nu-și are rezolvate originea, proveniența. Anul înființării Romei nu este sigur. Nici numele ei nu este de la Romulus, cum afirmă legenda păstrată de la istoricul Titus Livius:  "CONDITA URBES, CONDITORIS NOMINE APPELLATA"-ci de la situația orașului, așezat lângă o apă, "RÂU" sau "RUMON" (cuvânt trac ori etrusc echivalent pentru râu). Romulus nu a putut fi întemeietorul ei, ci doar fiu al orașului de pe "RÂU" sau "RUMON", fiul Romei.
  Întreaga legendă cu Romulus, pare a fi fost împrumutată, spunea Titus Livius, mai degrabă, din vechile legende ale poporului pelasgic (tracic), din care și ei se trăgeau. Așa că, ei, dacii și romanii, vorbeau aceeași limbă și dacă vrem să lăsăm la o parte anii... nu este o ironie a istoriei că, azi, ei ROMANII se numesc italieni, iar noi tracii-pelasgi, ROMÂNI?
  Dar să revenim la viteazul DIURAPNEUS-DECEBAL:  ca rege, reface unitatea statală a Daciei, întărește armata și stabilește legături de alianță cu popoarele vecine formând noua Confederație Dacică, Dacia încadrându-se între granițele naturale precizate ulterior de Ptolomeu, din Carpați și până la Nistru (Tyros) și de acolo la Dunăre. Neamurile getice împrăștiate în răsăritul Moldovei până dincolo de Bug, iazygii și roxalanii, se vor alătura și ei confederației opusă Romei. 

  Din timpul lui Decebal datează construcțiile grandioase de la Sarmisegetuza, incintă sacră, discul solar de andezit, sanctuarele patrulatere cât și atelierele metalurgice de la Gradistea Muscelului. În același timp la Roma, Domitianus nemulțumește pe contemporanii săi prin "politica de grandoare" pe care o duce: secătuirea finanțelor, propagarea despotismului, reprimarea cruntă a creștinismului.
   La 18 septembrie 96 d.H. Domitianus este asasinat de un libert, iar în ziua următoare armata și conspiratorii îl vor proclama împărat pe bătrânul senator MARCUS COCCEIUS NERVA, care îl va adopta ca fiu și asociat pe MARCUS ULPIUS TRAIANUS la 29 octombrie 97 d.H.
   Traian, după învingerea germanilor, supărat pe "disprețul pe care-l aveau dacii față de romani" (Pliniu cel Tânăr), hotărăște mărirea efectivelor militare din Moesia Inferioară, edifica castrul de la Bărbos-Galați, consolidează fortificațiile din orașele pontice până la Tyros (Nistru), dispune terminarea șoselei de la malul sudic al Dunării la Cazane (inscripția Tabula Traiana confirmă aceasta). Dar adevărata cauza a reizbugnirii războiului cu Dacia o constituie aurul pe care Dacia îl stăpânea, reprezentând pentru Roma un "EL DORADO", o "CALIFORNIE" a antichității.
  Traian adaugă celor nouă legiuni de la Dunărea mijlocie și inferioară, încă alte patru, aduse din provinciile germane și alte două create special cu prilejul primului război dacic. La 25 martie 101 împăratul Traian părăsește Roma așezându-se în fruntea a 150.000 de soldați, ca să cucerească... ce?... o țară de analfabeți, fără limbă și cultură?... o țară cu foarte puțină populație (cum le place ungurilor să spună despre noi). Dacă eram așa de puțini de ce îi trebuiau lui Traian 150.000 de soldați?!... Dacă eram așa de săraci de ce veneau la noi?!...
  În vara anului 101, legiunile romane conduse de Traian debarcă la Lederata (Rama) și se îndreaptă spre Acidava (Varadita). Decebal îi lasă să pătrundă până în Banat, concentrându-și oastea în zona de la Tapae-Bucova, unde Traian obține o modestă victorie. Totuși această victorie deschide romanilor drumul spre Țara Hategului situată în apropierea nucleului dacic munții surianu ( Surya-zeul soarelui la vechii vedici). Datorită diversiunii făcută de Decebal, care se aliază cu burii, bastornii și roxalanii trecând Dunărea și atacând așezările romane acum așezate între Dunăre și Pontul Euxin (Constanța), Traian este silit să-  o  din legiunile din Dacia, pentru a- respinge pe daci  pe aliații lor din sudul Dobrogei, unde  târziu,  109,   Monumentul de la Adamclisi  Trophaeum Traiani.

 În primăvara anului 102 Traian, preia ofensivă, străbate Muntenia prin Pasul Bran, învingându-l pe Decebal. În urmă păcii încheiate, Decebal pierde Banatul, Țara Hategului, Oltenia, Sudul Munteniei și al Moldovei. În decembrie 102, la Roma, Traian primește numele de DACICUS (învingător al dacilor).
 
 Traian întărește linia Dunării cu efective militare.
 
 Între 103-105, cu ajutorul lui Apollodor din Damasc (Siria), reconstruiește podul de piatră de peste Dunăre la Drobeta-Turnu Severin (adevăratul constructor al podului fiind Burebista).
 
 Apollodor din Damasc era cel mai vestit arhitect al timpului său; lui i s-a încredințat mai târziu și construcția Columnei lui Traian (ciudat că pe Columnă a uitat să-și prezinte podul!). A scris și o carte despre construcția ori mai corect spus reconstrucția podului, care însă s-a pierdut; cuprinsul ei pare să-l fi cunoscut DIO CASSIUS, care da în istoria să, o descriere amănunțită și exactă a podului.

Explicaţie foto: Bustul din piatră a lui Apllodor din Damasc 

Marile construcții de poduri au întotdeauna ceva simbolic, aproape eroic, semnificând tot atâtea mărturii curajoase despre perpetua silința umană de a înlătura piedicile pe care natura le așterne adeseori în calea noastră; menirea lor este înlesnirea legăturilor de comunicație sigure între un țărm și altul... dar în cazul reconstrucției podului de către Apollodor, acesta a însemnat înlesnirea jefuirii țării noastre, a subjugării și sclavagismului poporului dac, al cotropirii în proporție de 14% a teritoriului Daciei, cum încă mai spun unii dintre "istoricii noștri" în scop "civilizator"!
  Dacă înrobirea, înjosirea, jefuirea, o numesc dânșii proces civilizator, de ce să nu le spunem și rușilor tot... "civilizatori" pentru că și ei ne-au "civilizat" mai bine de 50 de ani, de am rămas săraci după atâta "civilizație"... ori "bunului prieten Hitler" și germanilor săi care văzând că nu vrem să intrăm în război alături de ei, ne-au "civilizat" împărțind cu generozitate trupul țării: Transilvania la unguri, Bucovina la ruși, Cadrilaterul la bulgari, România devenind astfel pentru un timp "prietenă" civilizatorilor săi... și astăzi mai bombănesc unii că am întors armele împotriva lor, atunci în 1944!
  Al doilea război a lui Traian împotriva lui Decebal, începe în vara anului 105, când Traian sosește la Drobeta-Turnu Severin. Deschidem o mică paranteză, reamintind că între timp a avut loc o tentativă de asasinat împotriva lui Traian care însă a eșuat. Ar fi schimbat oare reușita atentatului, soarta noastră de azi?... Am fi arătat diferit?... Am fi vorbit o altă ?...  întrebări ce  fără răspuns.  revenim, deci, la armatele , care doritoare, nu de , ci de aurul  averile dacilor, înaintează  trei coloane:  

   -   Înaintează pe Valea Cernei (prin locurile unde legendele tracice povesteau  venea tocmai din Nordul Egiptului,    PHOENIX; ea ținea  cioc cel  vechi  pelasgic, iar  gheare "oul", din  căruia, undeva  Munții Cernei,  PHOENIX renăștea). Așadar,    înaintează prin Valea Cernei,  Hategului, ajunge la cetățile Costești, Blidaru, pe care le distruge. 

 - a doua coloană, urca pe Valea Jiului, Castrul de la Bumbesti, pătrunzând în Masivul surianu pe la Banița.
 
 - a treia coloană, condusă de Traian, se deplasează de la Drobeta la Sucidava și Romula, străbate Valea Oltului până la Castra Traiana (Sâmbotin-Vâlcea) ajunge la Tilișcă, apoi la Căpâlnă.
 
 Restul coloanelor romane pornite din Moesia inferioară, trec pe la Bran, Bratocea, Oituz. Bătălia pentru Sarmisegetuza Regia se dă la începutul verii anului 106 d.H., cu participarea legiunilor a II a ADRIUTIX, a IV a FLAVIA FELIX și a unui detașament (vexillatio) din Legiunea a VI-a FERRATA. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse conductele de apă care aprovizionau capitala Daciei. Cetatea este incendiată, sunt retezați toți stâlpii sanctuarelor din incinta sacră, se distruge întreaga fortificație. Războiul, însă, continuă. Prin trădarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii găsesc în albia râului SARGESIA, tezaurul lui Decebal (evaluat de JEROME CARCOPINO la 165.500 kg de aur și 331.000 kg de argint). Ultima luptă cu oastea regelui dac are loc la POROLISSUM (MOIGRAD).
  Era adânc înrădăcinat în firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se spunea despre ei că plecau la luptă mai veseli decât în oricare altă călătorie. În retragerea spre munți, Decebal este urmărit de cavaleria romană condusă de decurionul Tiberius Claudius Maximus. Religia dacică a lui Zalmoxes admitea sinuciderea ca o ultimă ușurare pentru cei prea greu loviți de nenorocire, ba chiar o înălța și prea mărea cu făgăduințe supranaturale. Dacii care au ascultat ultima cuvântare a lui Decebal, se împrăștie și se sinucid. Numai nesupusul rege, mai mare decât zeul său, nu-și caută uitarea în moarte, ci încearcă să se sustragă dinaintea romanilor, în speranța măreață că va mai putea găsi încă, în străfundurile munților sau în codrii neumblați, mijlocul de a pregăti reînceperea luptei și răzbunarea. Dar cavaleria romană îl urmărește fără răgaz, este gata să pună mâna pe el și atunci marele Decebal își împlinește destinul punându-și capăt zilelor. Scena măreață a morții sale poate fi regăsită pe Columna lui Traian.
 
 Am fost și eu la Sarmisegetusa, la Gradistea Muncelului și ceea ce mi s-a părut ciudat a fost lipsa de rămășițe arheologice ca:  săgeți, săbii, vârfuri de lănci etc. pe care ne-am fi așteptat să fi rămas sub pământul colinelor călcate de "viteazele" legiuni . Am găsit o liniște  nu numai din punctul de vedere  dezinteresului arheologic dar  din punctul lipsei, fie   unui vârf de   care  dovedească  -au dat lupte  acea .
 
 Am fost zdrobiți, învinși dar... nu NIMICIȚI !