România a "vrăjit" National Geographic

   Nu cred că ar fi inimă de român care să nu tresalte de emoţie când numele ţării sale apare în te miri ce reclamă, în vreun film, sau când este pomenit, de bine, de vreo personalitate, cât mai străină şi cât mai faimoasă. Păi, dacă mai este şi de bine, ne iese mândria prin piele!
    Dacă l-am lua în discuţie doar pe Prinţul Charles de Wales şi moştenitor al tronului Regatului Unit şi tot ar trebui să ne mărturisim gratitudinea pentru  imaginea României pe care o promovează, cu totul alta decât noi am fi în stare să o facem. Mai mult,  scenaristul şi prezentatorul documentarului Wild Carpathia, Charlie Ottley, a reuşit ca, în cele trei episoade, să facă din România o adevărată ţară de basm. Sigur, lista celor "ce ne iubesc fără vrerea noastră" este mult mai lungă şi mult mai diversă ca abordare, depăşind chiar şi fantasmagoria cu Dracula. Se vorbeşte tot mai des şi mai mult despre podgoriile şi vinurile noastre, despre bucatele româneşti, care, "deşi nu sunt  gourmet, sunt incredibil de gustoase" (Jamie Oliver), ca să nu mai punem la socoteală că frumseţea româncelor a "zgâlţâit" graniţele ţării în tot mai multe filme.
   Totuşi, România nu a fost "descoperită" jurnalistic nici azi şi nici ieri. Sper ca materialul de mai jos să vă surprindă, nu neapărat pentru marca National Geographic, ci pentru faptul că celebra publicaţie americană, un etalon în materie, avea să dedice un acest reportaj în urmă cu 80 de ani. Deşi am primit pe E-mail textul şi ilustraţia, de această dată am intervenit mai serios pe material, atât pe gramatica şi sintaxa redactorului, cât şi în citatele preluate şi traduse din publicaţia amintită.
   Cu titlu de atenţionare: materialul conţine o serie de erori, dar, ca părere personală, nu cred că au fost voite. Probabil că o insuficientă documentare, sau, cine ştie?, anumite greşeli de interpretare au făcut "scăpate" unele inadvertenţe. Vă invit să fiţi îngăduitori, căci pentru cei 80 de ani...se ţine bine!


   În urmă cu aproape optzeci de ani, celebra revistă americană National Geographic Magazine dedica două numere “României vrăjite”, o perlă a Europei de Est şi o ţară plină de culori, obiceiuri străbune, ospitalitate rar întâlnită şi un Bucureşti ce “aduce un pic şi cu New York”. Descrieri ce trezesc melancolie, zâmbet, dar şi o oarecare tristeţe, la care să adăugăm şi o serie de fotografii, de colecţie, ce stârneşte adevăraţi fiori emoţionali.

   Aşadar, două numere National Geographic, de peste 120 de pagini, pline de fotografii preponderent alb-negru, publicitate la vechi maşini Plymouth, frigidere General Electric sau predecesorii “converşilor”, Keds, au ca „main story” (poveste principală) România.

   O Românie cu Basarabia lipită de “patria mumă”, o Românie pitorească plină de folclor şi oameni ospitalieri, dar şi cu nelipsiţii ţigani, mai mult sau mai puţin nomazi, ce erau deja pripăşiţi pe meleagurile noastre. Se pare că, în acea perioadă, National Geographic scria articole mult mai ample decât cele din prezent, cu (şi) mai multe fotografii, acoperind atât părţile importante din istoria unui popor, cât şi geografia sa, observaţii personale ale autorilor, dar, în egală măsură, obiective despre oameni, clădiri şi obiceiuri.

   În 1934, o echipă National Geographic încearca să ajungă, cu o maşină – acum, o veritabilă piesă de „epocă” - în oraşul Sibiu. Era dimineaţă, praful de sub roţi se ridica înalt în timp ce, alene, ţăranii români îşi mânau vitele la păscut. Nu a durat însă mult până când maşina temerarilor americani s-a împotmolit într-una din gropile ce, încă de atunci, ne-au făcut faimoşi în Europa.
   Chiar şi cu ajutorul mai multor trecători nu au putut despotmoli maşina, aşa că au trebuit să înnopteze în ea, sub ochii curioşi ai trecătorilor şi ai câinilor ce nu păreau prea încântaţi de prezenţa străinilor. A doua zi însă, cu ajutorul unei duzini de oameni şi a unei perechi de cai, au reuşit să scoată autovehiculul din şanţ şi să pornească la drum, nu înainte de a fi “omeniţi” de români cu câteva felii de pâine şi miere, adevărată “mană cerească” pentru aventurierii americani.
   Cam aşa începea articolul de peste 50 de pagini dedicat României, în anul 1934. Un început care, probabil, s-ar potrivi şi în prezent, dacă ai încerca să treci prin anumite cătune pierdute de lume, de printre dealuri, unde străzile nu au auzit de pavaj şi unde ţăranul român încă mână căruţa cu boi pe poteci de pădure.
   Echipa National Geographic avea să petreacă mai multe luni în România, pentru a observa cât mai multe lucruri relevante despre ţară.
   Autorii articolului remarcau încă din prima pagină influenţele culturale ale tuturor cotropitorilor ce au invadat, cu sau fără succes, ţara noastră de-a lungul secolelor: romanii, hunii, tătarii sau turcii.
   Bucureştiul acelor vremuri era parcă rupt complet de restul ţării, remarcau autorii articolului. “Deşi Paris poate reprezenta Franţa, Bucureştiul nu prea se potriveşte cu restul României. Această capitală nu are aproape nimic în comun cu restul ţării. Este un oraş vesel, cosmopolit, deseori numit «Micul Paris» din Balcani”. Arcul de Triumf era deja înălţat, construit cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.
   “Străzile oraşului sunt aglomerate, cu femei frumoase şi îmbrăcate cu gust, ofiţerii de poliţie strălucesc în uniformele lor iar străinii contrastează uneori cu ţiganii jerpeliţi şi ţăranii români, îmbrăcaţi în portul lor tradiţional. Restaurantele şi cafenelele, aproape tot timpul pline, răsună până în stradă de dialoguri politice şi bârfe”, notează National Geographic 1934.
   La fel ca schimbarea gărzii din Paris, care are loc şi în prezent, aveau loc şi în Bucureştiul acelei vremi parade militare regale, deschiderea Parlamentului de către Rege şi o defilare demnă de orice basm a lui Petre Ispirescu – caleaşca regală, cu şase cai albi, străbăteau străzile oraşului sub privirile uimite ale trecătorilor.

   “Iarna ni s-a părut amuzant să închiriem o sanie cu zurgălăi trasă de cai şi condusă de un birjar cu o căciulă mare de blană şi mantie de catifea. Încă mai sunt câţiva birjari ce trăiesc în Bucureşti şi care se numesc Scopiţi, acum aproape pe cale de dispariţie. Bărbaţilor li se permite să se căsătorească, dar la naşterea primului lor copil, acesta este sterilizat”.
   În acele vremuri, George Enescu încânta încă România cu rapsodiile sale (el a decedat în 1955 – n.r.) şi era aşteptat “cu casa închisă” şi la Bucureşti. Per total, muzica bună străbătea străzile Capitalei ţării. “Am ascultat un dans fascinant al ţiganilor, compus de un muzician român foarte popular şi care poate rivaliza cu oricare din lume. Îl cheamă Enescu, compozitor şi violonist ce este aşteptat în multe oraşe din Europa şi America, dar nu cu mai multă iubire decât în ţara natală. El îi încântă pe bucureşteni cu concertele sale în fiecare an”, notează National Geographic.
 
   Pe malul Dâmboviţei se întindea în perioada interbelică o piaţă mare unde comercianţii, ambulanţi sau cei ce închiriau magazine, înşirau mărfurile. Pentru că mulţi nu ştiau să citească, multe magazine aveau atârnate plăci cu produsele ce puteau fi găsite şi cumpărate înăuntru.
   În jurul Bucureştiului, terenurile semănau cu cele din Kansas, de unde venea echipa National Geographic. România era una dintre puţinele ţări din Europa unde ţăranii purtau în mod curent haine populare. “Ţăranii români sunt întotdeauna extrem de plăcuţi. Tot timpul politicoşi, veseli, muncesc mult, deşi, deseori, ineficient. Muncesc mult în pădure şi pe câmpii, pe ogoare, dar într-o manieră primitivă, folosind uneltele strămoşilor lor”, notează National Geographic, ediţia SUA din 1934.

   “În Predeal, unde am stat la o mică vilă, am fost impresionaţi de modul de a spăla al românilor. Aruncau hainele într-un cazan mare, unde duceau apa aproape de clocot, apoi le scoteau şi le frecau de lemne speciale. Deşi foarte rudimentar, hainele au ieşit cum nu se poate mai albe şi curate. Apoi, cu un fier încălzit cu cărbuni, le-au călcat şi au ieşit mai bine chiar decât cu aparatele electrice de care gospodinele din America sunt atât de dependente”.

   Din punct de vedere politic, după Primul Război Mondial, România a ales precum majoritatea ţărilor din regiune “partea de Est”.
   Marii proprietari au fost expropriaţi şi hectare întregi au fost date ţăranilor pe bani puţini. Rezultatul a fost că, acestora din urmă, le-a fost dată mai multă putere ca niciodată. Marilor proprietari le-au fost oferite obligaţiuni în schimbul terenurilor, însă, după 1926, moneda naţională s-a depreciat puternic, aşa că acestea nu mai valorau aproape nimic la acea dată.

Taberele de ţigani

   În acele vremuri, ţiganii înălţau multe tabere în Delta Dunării. “De departe, ţiganii pot părea un popor nomad romantic, plăcut. De aproape însă, când îi vezi mizerabili şi îmbrăcaţi în cârpe rupte, realizezi cât de departe este realitatea de mistic. Însă muzica lor este minunată. La aproape orice colţ de stradă poţi întâlni câte unul care este gata să îţi cânte melodii din vioară pentru câţiva lei”. 

    “Iarna mi-era milă de copiii ţigani, care, pe jumătate goi, cerşeau la un colţ de stradă. M-am lecuit însă repede după ce i-am văzut pe doi dintre ei râzând fericiţi şi zdrăngănind buzunarele pline de bani”. Unele lucruri, se pare, nu se schimbă nici cu trecerea deceniilor.

   Constanţa, cel mai mare port al ţării, păstra încă urme ale ocupaţiei turce, mai ales în hainele unora dintre muncitorii de acolo. “România este una dintre ţările cu cea mai ridicată producţie de petrol din lume, fiind întrecută, în 1932, doar de SUA, Uniunea Sovietică şi Venezuela. Mii de barili de petrol sunt încărcaţi şi trimişi spre export din Constanţa, Galaţi şi Brăila”, nota National Geographic. Din păcate, în 1934, principalele pieţe de desfacere pentru petrol erau Turcia, Egipt, porturile Mediteraneene, dar şi din Europa de Vest. Din Constanţa se livrau şi cantităţi mari de grâne.

  Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Balcic făcea parte, de asemenea, din România. Acolo Regina Maria “a construit un superb palat de vară, ale cărei grădini sunt minunea coastei de est. Ne-a plăcut şi Eforie, o staţiune relativ primitivă, dar unde am putut face baie în Marea Neagră, uitându-ne la infinit la culorile în schimbare ale apei”.
   La Valcov, autorii National Geographic au fost încântaţi să descopere “un pământ mai rusesc decât în Rusia”.
  “Valcov este ca o mică Veneţie, canale de apă străbătând oraşul pe toată lungimea lui. Pescarii pleacă la răsărit şi se întorc la apus cu bărcile pline de peşti. Pe sezon sunt prinse circa 18.000 de kilograme de peşte, dintre care circa 5.000 kg sunt sturioni, care oferă caviar valoros. La New York, preţul pentru micile ouă negre este foarte ridicat. Acesta era locul cel mai bogat în caviar din Rusia, până când Basarabia a devenit parte componentă din România, în 1918”, subliniau autorii articolului.

Transilvania interbelică

    “Odată ce am intrat în câteva oraşe din Transilvania, diferenţele au devenit clare, deoarece această provincie, cândva parte din Ungaria, a decis să devină parte din România după război. Se pot vedea costume ungureşti şi saxone purtate de bărbaţi înalţi cu trăsături maghiare. Deseori arhitectura este diferită de restul României, casele având o alură germanică. Peste tot, semnele sunt în trei limbi – română, germană şi ungureşte”.
   Autorii articolului descriu, în cuvinte de laudă, Braşovul şi a sa “Biserică Neagră” plină de carpete turceşti rare, dar şi Sibiul (Hermannstadt) cu clădiri frumoase, muzee şi biblioteci care atrag mulţi oameni de cultură, precum şi Sighişoara, “o adevărată bijuterie, fortăreaţă medievală păstrată aproape intactă de-a lungul timpului”. 
   “Ar fi un păcat să mergi în România cu trenul. Dacă mergi cu automobilul, deşi s-ar putea să ai probleme cu străzile şi indicatoarele, te poţi bucura de privelişti minunate şi, de asemenea, de ospitalitatea oamenilor. Deseori este bine să mănânci feluri tradiţionale, cum ar fi aşa-zisele «sarmale» cu «mămăligă». Aceasta din urmă este considerată mâncarea săracilor în România”.
   Mergând cu maşina prin Transilvania, autorii National Geographic au găsit reminiscenţe (între timp dispărute) ale tribului Turanian, trib învăluit în mister. Se presupune că aceştia ar fi făcut parte din armatele cotropitorului Attila, ale cărui hoarde se retrăgeau în est. ”Casele acestora sunt construite din buşteni şi porţile din lemn aduc în mod clar aminte de civilizaţiile asiatice. Ne-a fost greu să ne descurcăm în această zonă pentru că mulţi nu vorbeau nici română nici engleză”.
   În călătoria spre Moldova, echipa Naţional Geographic a nimerit într-un cătun “de patru-cinci case”, unde se sărbătorea o nuntă.
   “Erau atât de curaţi, fericiţi, fără nicio grijă, încât problemele financiare şi Marea Depresiune (terminată în 1933 – n.r.) pare să fie la milioane de mile distanţă. Erau arătoşi în hainele lor de sărbătoare, cele mai frumoase pe care le-am văzut în România”.
Semnatarii reportajului remarcau şi croiala hainelor, a broderiilor şi, menţionau ei, că “întreaga lume cunoaşte măiestria românilor în cusătură, croială sau pictură populară”. În acea vreme, haine croite în lungile ierni se vindeau la preţuri mari peste tot în lume. “Olăritul este la fel de primitiv, dar şi minunat, ca cel al nativilor indieni din America”.

Moldova şi minunile sale (încă) ascunse Europei

   Segmentul din articolul publicat în 1934 privitor la regiunea de nord-est a României se potriveşte foarte bine şi la această dată. O serie de întrebări retorice ar trebui, probabil, să dea de gândit Ministerului Turismului.

    “Dar ce ştie lumea despre bogăţia bogăţiilor arhitecturale şi artistice din România – mănăstirile medievale, fortificate? De ce nu vin turiştii aici să se bucure de frumuseţile monumentelor bizantine, aşa cum se duc să vadă moscheile din Istanbul, de exemplu? De ce atât de puţini oameni au vizitat şi au povestit despre mănăstirile ce înglobează atâta istorie şi legendă? Simt că însuşi poporul român este puţin conştient de valorile pe care le are în Moldova, de mănăstirile ce sălăşluiesc acolo”.
   Autorii articolului au făcut, atunci, poate cea mai bună reclamă posibilă României descriind, în termeni aproape poetici, senzaţiile trăite la vederea minunăţiilor văzute în Bucovina şi Moldova. Mănăstirile înălţate de Ştefan cel Mare, unicul albastru de Voroneţ şi picturile de o minuţiozitate impresionantă sunt considerate “remarcabile şi aproape de incredibil”. Mai mult, locul în care domnitorii de altă dată le înălţau era “liniştit, departe de oraşe”, astfel încât pacea era ca dintr-un templu. Legenda săgeţii lui Ştefan cel Mare şi a copacului unde s-a înălţat ulterior Putna este descrisă exact cum o citeam când eram copii.
   La Suceviţa trăia pe atunci un preot care, considerau autorii, era probabil “oaia neagră” a tagmei sale. El avea o pisică neagră, pe care o striga “Satana”. Venea şi pleca atunci când îi spunea preotul, aşa cum stă bine oricărui animal de casă.

    Din alte regiuni, autorii descriu, în aceiaşi termeni, şi Mănăstirile Neamţ şi Cozia, precum şi bibliile rare pe care le găzduiau. Descrierea preotului care, cu pioşenie, bătea în clopot cu regularitate, impresionează.
   Autorii îşi terminau articolul, în cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator care, probabil, nu ar strica nici în prezent.
   “Şi astfel, în văile adânci pline de fagi şi stejari şi pe crestele înalte ale Carpaţilor, se află aceste rare comori de o frumuseţe incomparabilă, învăluite într-o atmosferă de romanţă legendar-medievală, ce abia aşteaptă să încânte pe cel ce are curiozitatea să le caute”.